O zi plină

Azi am trecut prin atât de multe stări, şi mă simt epuizată. Am simţit într-o singură zi, emoţiile adunate poate în ani, şi sentimentele prăfuite, uitate undeva în ultimul sertar de jos, din cel mai îndepărtat colţ al inimii. Mi-am dat seama cât de puţin am realizat eu până acum, şi ce drum lung mai am de parcurs până îmi voi îndeplini toate scopurile, până îmi voi realiza tot ceea ce mi-am propus şi tot ceea ce presupune evoluţia firească a unui om. Am conştientizat limitele orizontului meu în materie de oameni, mi-am dat seamă că, fără să vreau, am creat nişte stereotipuri în mintea mea, a ceea ce vreau să am în jur. Nu consider asta o greşeală fatală, dar fixurile astea, mă împiedică să accept şi să cunosc alte idei, ce, poate, mă vor completa, îmi aduc un plus de cunoştinţe, şi mă vor ajuta să îmi creez stabilitatea după care tânjesc în ultima vreme. Am realizat că oamenii ăia pe care i-am iubit eu până acum, se regăsesc în mine. Am văzut cum, atât în mine, cât şi în ei, există un mix de gesturi, moduri de gândire, idei şi concepţii, ale mele, şi ale lor, rămase deşi a trecut timpul, şi aparent, credem că ne-am schimbat foarte mult. De fapt, schimbarea a însemnat înrădăcinarea a ceea ce am trăit şi am iubit împreună, şi bineînţeles plusul experienţelor acumulate.

Mi-am dat seama că de fapt suntem atât de mici, că îmi vine să plâng când îmi imaginez. Şi atât de mult ne complicăm existenţa prin falsitate, aparenţe, opulenţă, încât uităm cine suntem de fapt, şi cât de bine ne-am simţi în naturaleţe, având ca scopuri principale iubirea, prietenia, şi traiul în armonie…Am realizat că faptele mici, fac lucrurile mari.